O biblioteca, un destin: Emanuel Badescu

„Bucuresteanul, oricât ar fi de vesel, în sinea lui este un om foarte trist. Fiindca are ambitia sa fie la fel de bogat precum magnatii din Londra, dar constata ca nu se poate! Are ambitia ca orasul lui sa arate ca Viena sau ca Parisul si vede ca nu se poate! Vrea ca si Bucurestii sa fie o capitala a modei asa cum e Milano, dar nu se poate! si asa mai departe”. (Emanuel Badescu)  

De la acea prima întâlnire au trecut opt ani, însa n-am uitat nici acum voluptatea malitioasa cu care mi-au fost „demontate”, rând pe rând, certitudinile (?) pe care le aveam în legatura cu istoria Bucurestilor. E drept ca si rasplata a fost pe masura: dupa „rechizitoriul” de rigoare, a urmat satisfactia de a fi descoperit mai mult decât eram pregatit sa aflu: o harta a expozitiei, câteva texte inedite, si chiar volume cu fotografii de arhiva!..
Ajuns în Bucuresti la sfârsitul anilor ‘50 ai secolului trecut, Emanuel Badescu (n. 25 august 1952, Corabia), urmeaza cursurile liceului Gheorghe Sincai, pentru ca apoi sa opteze pentru Facultatea de Istorie. Datorita „dosarului” (provenea dintr-o familie de detinuti politic) care îi incrimina originea nesanatoasa („si Ana Pauker avea «origine nesanatoasa», dar asta nu a împiedicat-o sa ajunga ministru de externe”, îmi spune ritos), i s-a interzis saintre în examen. Astfel, se angajeaza ca merceolog pe un santier de constructii, pâna când seful de cadre („un evreu, fireste”), îi depisteaza dosarul si îl da afara. Pentru un scurt rastimp lucreaza ca ajutor de pictor scenograf la Teatrul National. Apoi, la recomandarea lui Mircea Puscasu (prieten de familie, socrul sculptorului Constantin Baraschi), va ajunge la Serban Cioculescu (fostul director al Bibliotecii Academiei), si astfel toate tribulatiile sale iau sfârsit. Din 1978 este angajat la Cabinetul de Stampe, unde lucreaza pâna în prezent.
 
Pasiunea „organica” pentru istorie nu l-a parasit însa niciodata. Abia dupa caderea comunismului va reusi sa-si finalizeze studiile de specialitate (licenta în istorie moderna si contemporana). „Am fost un student batrân, dar am absolvit cu brio”, mi-a marturisit, nu fara o umbra de regret pentru anii în care i s-a interzis sa-si urmeze vocatia. Pentru a compensa ingratitudinea vremurilor, avea sa cerceteze „pe cont propriu”, timp de decenii, cele mai controversate perioade din trecutul umanitatii. Având acces la carti, reviste si imagini interzise sau pur si simplu necunoscute „profanilor”, Emanuel B?descu deprinde gustul pentru istoria doctrinelor politice. De la Platon („«Republica» e cartea cea mai fascinanta a omenirii”) la Marx („personalitate uriasa, greu de clasat, parintele nazismului si comunismului, si pe deasupra, antisemit”), e fascinat, ca si odinioara E.M. Cioran, de raportul dintre Istorie si Utopie. Altminteri, e un om cât se poate de rational. Membru fondator al Partidului National Liberal (dupa revolutie), se considera „un conservator prin gândire, prin mentalitate, prin formatie”, si un adept neconditionat al Monarhiei: „toti indivizii care se bat cu pumnii în piept ca sunt republicani, sunt fie iresponsabili, fie tradatori. Nu exista cale de mijloc. Soarta unui stat transformat în republica este disparitia”. Asa se explica admiratia pe care Emanuel Badescu o nutreste pentru popoarele nordice, adica pentru „cei care, fara sa aiba nevoie de o miscare legionara, stiu sa-si conserve identitatea”.   
Ceea ce i-a creat renumele printre specialisti, a fost pasiunea constanta pentru istoria Bucure?tilor – de care s-a apropiat, cum e si firesc, prin colectia de stampe a Bibliotecii Academiei, dar si prin lectura asidua a marilor istoriografi (G.D. Florescu, Frédéric Damé, Ionescu Gion, Constantin Giurascu si altii). De altfel, nici nu era greu sa te îndragostesti de un Bucuresti „colorat” (asa cum îl prezentau cromolitografiile din anii 1900-1910), dat fiind ca „nuanta” dominanta a epocii comuniste era… cenusiul. E drept ca simpla cercetare a istoriei orasului implica o nota subversiva, deoarece „istoria Bucurestilor se confunda cel mai adesea cu istoria bisericilor”. Numai cadocumentele arata fara echivoc faptul ca, începând cu secolul al XIX-lea, s-au demolat zeci de biserici în Bucuresti! Pretextul cel mai frecvent invocat era „sistematizarea orasului”. Astfel, prada elanului („maniei”) constructivist(e)  aveau sa cada biserici, cladiri vechi, localuri, spitale, monumente etc. Cele mai funeste perioade din acest punct de vedere au fost „domnia” lui Carol al II-lea, respectiv dictatura lui Ceausescu („Bucurestii au avut doi mari distrugatori: Carol al II-lea si Ceausescu”).
 
Si asta nu e tot: daca ne uitam cu atentie în jur, constatam ca istoria se repeta (fie si la scara redusa), cu singura diferenta c? acum cladirile vechi sunt lasate sa se degradeze singure, si abia apoi demolate! Explicatia profund-amar? pentru acest fenomen este: „lipsa de respect fata de propriul trecut; nu avem cultul istoriei: fiecare generatie o ia de la zero. (…) Cred ca suntem singura natiune din Europa ?i probabil din lume, care îsi regândeste de fiecare data istoria”. A?a se explica de ce acest oraa (desi atestat de mai bine de cincisute de ani), nu abunda în monumente si vestigii reprezentative pentru fiecare epoca istorica.
„Înca nu avem o istorie nepatimasa a Bucurestilor”, considera Emanuel Badescu. O istorie în care sa se consemneze, de pilda, rolul pe care l-au avut, de-a lungul vremii, „populatiile care au trecut prin orasul acesta, si care si-au pus amprenta asupra lui, din toate punctele de vedere”. Bunaoara, comunitatea evreiasca a contribuit semnificativ la dezvoltarea economica a orasului, dar, prin legaturile comerciale deosebite cu Apusul, a impus „mimetismul fata de Occident”. (Cine crede ca mimetismul a fost adus de tinerii reveniti în tara de la studii, va suferi o dezamagire!) Sau, altminteri: „vorbim mereu de «Micul Paris» dar uitam de arhitectii francezi care au facut «Micul Paris»!”
Printre personalitatile de care Emanuel B?descu se simte legat profesional si afectiv se numara George Potra (caruia i-a fost „un fel de discipol”), Nicolae Vatamanu, Paul Cernovodeanu dar si Cornelia Bodea (careia îi datoreaza pasiunea pentru studiul istoriei), sau singularul Nicolae Steinhardt, pe care l-a cunoscut „în perioada lui antisemita”. Pe Parintele Nicolae („nu-i placea sa i se spuna pe numele evreiesc”) ?i-l aminteste „umblând cu o cruce pe piept, care-i dadea aerul unui Inchizitor”. Prin rafinamentul cu care îsi sustinea ideile, trezea în adversarii sai un amestec de perplexitate si admiratie: „nimeni însa nu îndraznea sa-l acuze de antisemitism, fiindca omul era evreu”…
 
Autor al unui numar semnificativ de articole pe teme istorice (peste cincisute), aparute în publicatii precum Cotidianul (între 1991-1997), Formula As (din 1990 pâna în prezent), Magazin Istoric (din 1982 pân? în prezent), Ziarul de Duminica (din 1998 pâna în prezent), Emanuel Badescu a contribuit si la redactarea unor volume, cum ar fi monografia dedicata? marelui om politic liberal Ion Inculet (împreuna cu doamna Antonina Inculet),  sau „Scurt?a istorie a regalitatii în România”, respectiv „Nicolae Ionescu. Bucurestii de altadata” (împreun? cu Iulian Voicu). A mai scris comentarii pentru primele doua volume din deja faimoasa „Bucurestii în vremea lui Carol I” (distinsa cu Premiul de Onoare al Uniunii Scriitorilor pe anul 2006), iar ca „solist la masa de scris”, a conceput textele la volumul de fotografii „1 Decembrie 1918. Alba Iulia-Bucuresti”, ?i a imaginat o „Istorie a Imnurilor Na?ionale la Români” (Editura Cadmos, Bucure?ti, 2008), în care, dup? propria-i m?rturisire, s-a folosit de subiect „ca de un pretext pentru a putea emite niste judecati de valoare [nu dintre cele mai comode, nota mea] cu privire la Istoria Românilor”. Din agenda de autor nu lipsesc nici proiectele: un volum de portrete-evoc?ri ale unor personalit??i care l-au fascinat de-a lungul vremii (Vod?a Mavrogheny, Voda Caragea, Tudor Vladimirescu, C.A. Rosetti, C. Pop de Szatmari etc.), dar si o carte intitulata „Bucurestii subt Guvernul Vremelnicesc”, care e deja în curs de aparitie la o editura bucuresteana.
 
În a?teptarea unui interlocutor...
Faustic prin pasiunea „fara sasiu” a cunoasterii, dar si mefistofelic prin malitiozitatea rafinata a subminarii falselor „evidente”, Emanuel Badescu e o personalitate paradoxala. La Biblioteca e iubit, invidiat si tolerat în acelasi timp. În cele din urma, colegii s-au obisnuit/resemnat cu stilul original de lucru, discutiile interminabile si fumul de tigara care îl înconjoara mereu ca o aura. E considerat exemplarul insolit al unei specii rare, sau pe cale de dispari?tie: un om al cartii, care a biruit birocratia „de neînvins” a Sistemului. În ce ma priveste, rareori am întâlnit un om cu care sa pot discuta mai lejer despre aproape orice: muzica, filosofie, literatura, poezie, istorie, arte plastice, dar si subiecte spinoase cum ar fi istoria masoneriei, asasinate politice, lovituri de stat, revolutii etc. Misiunea lui la Cabinetul de Stampe (cu care s-a identificat si care va ajunge, probabil, sa-i poarte numele) este de a asigura accesul la memorie celor înca dornici de a cunoaste o istorie nefalsificata de ideologii sau de alte comandamente „politic corecte” ale momentului.

A consemnat Alexandru Valentin CRACIUN
Foto: Eugen Costache

Galerie: